CENTENAR

100 de ani de la adoptarea (în 1923) Constituţiei democratice a României Mari

În urma Marii Uniri din 1918, prin crearea României Mari, s-a simțit necesitatea elaborării unei noi Constituții, care să corespundă noilor realități teritoriale și demografice (Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România).
Trebuiau luate în discuție noile probleme, legate de asigurarea drepturilor minorităților naționale și ale confesiunilor religioase.
Noua lege fundamentală avea la bază Constituția din 1866, proiectul fiind elaborat de Partidul Liberal. A intrat în vigoare în 1923 și a fost suspendată în 1938. A fost repusă în vigoare la 23 august 1944 și a funcționat până la 30 decembrie 1947 (abdicarea forțată a regelui Mihai).

România era ˝stat național, unitar și indivizibil˝, teritoriul fiind nealienabil;
votul devenea universal, având drept de vot toți bărbații de peste 21 ani, indiferent de avere;
legea electorală stabilea că partidul care obținea 40% din totalul voturilor, primea 50% din locurile din Parlament.dacă nu se obțineau 40% din voturi, împărțirea se făcea proporțional cu numărul de voturi.
egalitatea în fața legii, indiferent de etnie sau religie;
dreptul de proprietate nu mai este un drept absolut, ci este nuanțat prin referire la utilitatea publică (se putea face exproprieri).

România era monarhie constituțională (asemănare cu legea fundamentală din 1866);
se păstra respectarea principiului separării puterilor în stat (puterea executivă, puterea legislativă, puterea judecătorească);
drepturi și libertăți cetățenești.

Constituția din 1923 a avut un rol important în consolidarea statului român unitar, a independenței și suveranității sale;
A consfinţit monarhia şi continuitatea ei, apreciată în epocă ca factor al stabilităţii statului;
A facilitat manifestarea liberă a tuturor cetăţenilor, grupărilor şi formaţiunilor politice;
A contribuit la crearea cadrului de funcționare a regimului politic.

Ferdinand I (1914 – 1927)

I.I.C. Brătianu